O observație referitoare la exemplul dat, nu un al doilea capitol

Fiecare fișă conține o propoziție de exemplu. Nota de lângă ea este o scurtă mențiune pe margine, nu un al doilea capitol. Am scris note mai lungi decât propoziția, apoi am șters fișa, pentru că părea prea încărcată. Fișele rămân concise dacă nota este doar o indicație. „Verbul la sfârșit.” „ch, nu sch.” „Prețul de ieri.” Nu e nevoie de mai mult.

DeutschSprechen prezintă propoziția. Nota este pentru acel punct în care te împiedici. Nu pentru întreaga gramatică.

Ce poți scrie pe fișă

Un cuvânt care să-ți amintească, nu să te învețe. Locul din propoziție care te pune în dificultate. Un sunet. Un număr pe care îl confunzi. Dacă deja pronunți corect regula în propoziție, nu ai nevoie de notiță. Șterge-o imediat ce rămâne acolo fără rost. Altfel, vei citi notița și nu vei rosti propoziția. Propoziția de exemplu este exercițiul. Notița este un ajutor mnemonic, iar punțile se dărâmă odată ce ai învățat drumul.

Fişele proprii: mai întâi propoziția, cu voce tare, apoi notița, dacă este necesar. Nu invers. Cine începe cu explicația, ajunge la final cu o explicație și fără cuvinte.

Ce nu mai scriu pe ele

Traducerea încă o dată. Aceasta se află deja pe fișă, în limba pe care ai ales-o pentru aceasta. Trei sinonime. Un link către un capitol. O scuză. Fișele cu notițe pentru compuneri devin documente. Nimeni nu repetă documentele la intervalul SRS. „Încă o dată” sau „știu deja” devin atunci exerciții de citire. „Știu deja” se aplică atunci când fraza a fost rostită, nu când ai înțeles notița.

Să rămâi invizibil în teanc

Nota poate apărea pentru o clipă în timpul repetării. Ea nu trebuie să fie conținutul. Dacă observi că citești doar nota, acoper-o data viitoare și spune propoziția de exemplu fără ea. Dacă nu reușești, fișa nu este încă învățată. Înapoi la interval. O zi, trei, șapte. Arhivează abia când propoziția este învățată fără notiță.

Opt cartonașe seara, două dintre ele rostite cu voce tare și fără a te uita la notiță. Celelalte pot avea indiciul. Astfel, notița rămâne un instrument și nu devine un sprijin pentru întregul teanc.

Așa se leagă propozițiile de cuvinte: Adaugă un cuvânt. De ce propoziția este mai importantă decât lista: exersează cu voce tare.

O singură linie

Exemplu de propoziție de lungime normală, pe care ai spune-o. Notiță de trei, patru cuvinte, sau chiar deloc. Fişele care arată așa nu le ștergi din oboseală. Le spui. Acesta este singurul scop al bilețelului de pe margine: ca la un moment dat să lipsească, iar propoziția să rămână totuși acolo.

Dacă nota este mai lungă decât propoziția, reduce-o la un singur cuvânt. Astăzi, nu „cândva”. „Pentru că în spate.” E de ajuns. Restul îl poți citi în Kılavuz, dacă într-adevăr nu-ți mai amintești forma. Explicația nu are ce căuta pe fișă. Am avut fișe ale căror notițe erau un dialog pe jumătate. Pe acelea nu le-am rostit niciodată. Le-am citit și le-am șters, din remușcare. Remușcarea nu înseamnă detașare. De când notița e scurtă, rostesc mai întâi propoziția de exemplu și mă uit doar dacă sunetul se schimbă. O privire, un cuvânt, încă o dată cu voce tare. Apoi următoarea carte. Opt bucăți. Două fără nicio notiță, ca probă. Dacă cele două sunt bune, notița de pe margine era foarte mică. Dacă nu sunt bune, cartea rămâne în teanc. Notița nu devine mai lungă. Propoziția devine mai scurtă, până când iese. Trei cuvinte pe margine, sau niciunul. Fraza de exemplu este punctul central al serii. Nota poate lipsi. Fraza nu.

DeutschSprechen acordă spațiu frazei de exemplu. Nota rămâne pe margine, scurtă, și la un moment dat dispare. Fraza rămâne.